ElectroBlog Ro: Salutări Cristian! Haide să realizăm împreuna o incursiune prin activitatea ta muzicală. Începe te rog cu momentul zero şi spune-ne când şi de ce te-ai hotărât să faci pasul de la ascultator la emiţător ?
EB: Dacă îmi aduc bine aminte, cred că de când am început sa îmi aleg singur caseta pe care vroiam să o ascult, cam de atunci am început să îmi doresc serios să şi particip la ce se auzea acolo.
EB: Dacă îmi aduc bine aminte, cred că de când am început sa îmi aleg singur caseta pe care vroiam să o ascult, cam de atunci am început să îmi doresc serios să şi particip la ce se auzea acolo.
EBRo: Ai început destul de "organic", acustic, în '94 cu Party Poopers, cu care aţi avut şi câteva înregistrări, concretizate într-o tentativă de album. Cum ai adunat oamenii din trupă în jurul tău, cum aţi creat piesele şi daca exista într-o anumită masură o componentă electronică în soundul vostru în acele timpurii vremuri ?
EB: Cu Party Poopers am început între prieteni, aşa cum se întâmpla cu toate formaţiile pe vremea aia. În primul rând cu Bujor Stoicovici (Butterflies in My Stomach, Baba Novac, etc), cu Andrei Stăncescu (zis şi Forest) de la Zob, apoi împreună cu Ati de Chile, cu Cezar Stănciulescu la voce (Junkyard, Şuie Paparude, ROA), apoi cu Dan Tibacu la pian şi Dan Nedelcu la saxofon (Dax). Bujor, Cezar şi Tibacu erau colegi de liceu, cu Andrei am copilărit pe aceeaşi stradă, cu Ati m-am cunoscut la o petrecere dată de nişte francezi după revoluţie într-o casă ce avea să devină barul La Grande Maguy. Piesele erau idei de-ale mele şi de-ale lui Bujor, lucrate cu toată lumea. Nu aveam niciun fel de algoritm, pur şi simplu aduceam propuneri, idei şi le lucram împreună. Faptul că am fost invitaţi să cântam în cel mai mişto club care a existat vreodată în Bucuresti, clubul Web, ne-au constrâns să închegăm un repertoriu şi să îl pregătim suficient de bine pentru un live şi apoi am încercat să îl şi înregistrăm. Chiar acum vreo lună - două am găsit casetele TDK metal :) pe care pusesem aşa zisele master-e. Le-am digitizat ca să nu se piardă. Sunt amintiri senzaţionale. Singura componentă electronică în sound-ul nostru de atunci era pe înregistrări. Live nu am reuşit pe vremea aia să îi conving că ar fi foarte tare să folosim şi un sampler, sau alte aparate.
EBRo: Ce sound aţi adoptat şi ce aduceaţi nou în muzica romanească ?
EB: Eu eram fascinat de acid-jazz. Căutam tot ce era legat de label-ul britanic cu acelaşi nume (Acid Jazz Records) şi Talkin' Loud şi de mişcarea asta în general de fapt. Mi se părea că este tot ce mi-am dorit, tot ce am visat vreodată în materie de muzică. Cineva o făcuse deja şi era perfect! De la muzică pană la atitudine, instrumente, chiar şi hainele erau aşa cum aş fi vrut. Norocul meu a fost că Bujie, Ati şi Junkyard au sărit imediat pe felie. Aşa că am început să facem muzică în direcţia asta, timid şi cu mijloace simple, dar care ne-au dat un sunet mai special cel puţin în contextul românesc. Eu aveam de exemplu doar o chitară clasică cu corzi de nylon, pe care cântam printr-o pedală wah. Nu mai văzusem nicăieri asta, dar oricum nu aveam incotro. Alte scule nu aveam atunci. Dan avea o clapa Casio ceva mai măricică, împrumutată de Cezar de la un prieten.
EBRo: Cum erati primiţi de catre public ?
EB: Publicul era foarte mişto, foarte deschis. Iar ce le ofeream noi atunci, bun/prost era cu siguranţă special şi unic în contextul bucureştean.
EBRo: Mai târziu s-a născut Electric Brother şi a venit succesul cu NSK la concursurile organizate de Radio France International. Povesteşte experienţa RFI, a concertelor din Paris şi Lisabona, atmosfera adusă de aceste "experimente" franceze pe tarâmul românesc.
EB: RFI era atunci un post de radio ce difuza muzică pe criterii de valoare, nu de lărgit audienţa, nu de vândut mai multă publicitate. Mihai Dinu era atunci dircetorul muzical al RFI, actualmente la Radio Guerrilla şi el a fost cel care ne-a "plăcut", ne-a difuzat şi ne-a încurajat. Tot el a fost cel care a trimis discul NSK "Trebuie Să Dansăm !" la concursul RFI Nouvelles Decouvertes în Franţa, fără să ne spună nimic. Concursul era un mecanism destul de impresionant al RFI de a descoperi artişti noi din Europa de est. Şi într-o după-amiază am primit un telefon de la Mihai Dinu, care ne anunţa că NSK a ieşit pe primul loc, premiul fiind un concert la Paris şi distribuţia unui disc în Franţa. De distribuţie nu a mai putut fi vorba pentru că Media Pro Music, unde noi aveam discul proaspăt editat în România, a zis că nu este interesată! Dar am avut un concert la Paris în clubul Queen's care a ieşit atât de bine încât la final organizatorii de la RFI ne-au zis că luna următoare vom repeta figura la Lisabona. Acolo am fost pe scenă alături de Alex Gopher. Astea două concerte ne-au deschis ochii, cel puţin mie. Am înţeles în sfârşit cum se face treaba cu adevărat, ce e aia o scenă, tehnică, oameni, sunetişti care lucrează pentru tine nu împotriva ta şi aşa mai departe.
EBRo: Cum i-ai cunoscut pe DJ Vasile şi Matze ? Aici, facem loc unui zâmbet şi te întreb care e cea mai nebună întâmplare din concerte sau momentele de studio, alături de aceşti doi nonconformişti artişti ?
EB: Când am intrat la facultate am fost recomandat de un prieten la studioul Yama. Aici l-am cunoscut pe Matze şi echipa. Am început să lucrez şi să şi stau acolo noaptea. Iar noaptea Matze şi cu DJ Vasile lucrau la diverse experimente, mixuri, remixuri, piese. Încet, încet m-am băgat în seamă şi am început să facem piese toţi trei. Pentru mine a fost un noroc chior cred. Pe Vasile îl vedeam în fiecare an la Balul Bobocilor de la Arhitectură mixând cea mai nouă şi cea mai tare muzică din Bucureşti, pe Matze îl ascultam la Radio Nova 22 făcând nişte emisiuni cu adevărat nonconformiste şi dintr-o dată m-am trezit lucrând cu ei! Cea mai nebună întâmplare ? Nu cred că pot găsi una. Sunt mereu surpinzători amândoi. A fost o perioadă absolut nebună când aveam turnee în mai toate oraşele din ţară, cu întâmplări la tot pasul :) .
EBRo: Acum, o frământare interioară, care nu cred că mă macină doar pe mine. Vom mai vedea vreodată NSK reuniţi ?
EB: Probabil că da, dar nu vrem să forţăm nimic. Aşa cum zicea şi Mara în cântecul nostru: "Totul vine de la sine".
EBRo: Descrie epoca Yama Studios, cel a cărui poveste de succes va dăinui întotdeauna, fiind unul dintre cele mai profesioniste. Ce artişti s-au perindat şi ce albume sau compilaţii au văzut lumina zilei aici ?
EB: Yama a fost un moment absolut special în viaţa mea şi a multor artişti români. Pe lânga Matze, DJ Vasile, Nuxe, NSK şi Electric Brother, aici s-au înregistrat primele discuri cu Paraziţii "Suta", cu Getto-Dacii, Methadon 3000, Deceneu şi mulţi alţii. Pe lângă asta mai făceam şi înregistrări pentru Loredana, Direcţia 5, ba chiar şi prima piesă hit a lui Costi Ioniţă şi Mihai Traistariu (formaţia lor se numea Valahia). L-am tras şi pe Băsescu pentru un spot electoral din prima campanie la primărie! Apoi l-am chemat şi pe Junkyard, care a venit să tragă câteva piese şi a rămas angajat. Ceva mai târziu au venit The Grooveoholics cu o casetă demo, care ne-a plăcut şi i-am angajat şi pe ei. Apoi Sorin Romanescu, unul din cei mai mari chitarişti de jazz români, Ieronim Pogorilovschi. Tot aici am înregistrat discul "Pe Vale" al lui Vlaicu Golcea, Maria Răducanu şi Sorin Romanescu. Dupa un concert la Iaşi cu Aievea, Matze l-a cunoscut pe Ionuţ Titu (Silent Strike) şi l-a invitat la Bucureşti să lucreze la Yama. Vlaicu Golcea şi Marta Hristea colaborau cu noi, deci echipa era absolut "dream team", la fel şi atmosfera şi cred că asta se vede în toate producţiile care au ieşit de acolo.
EBRo: Nu doar muzica de publicitate a fost preocuparea ta, ci şi soundtrack-urile pentru filme. Ce tehnici foloseşti pentru a compune coloana sonoră a unui film, cum reuşeşti să îmbini aceste două lumi, audio-vizualul şi ce ne pregăteşti pe viitor în acest domeniu ?
EB: Am scris împreuna cu Vlaicu Golcea muzica pentru filmul lui Radu Muntean, "Furia". De atunci au urmat toate filmele lui Radu Muntean, dar pe partea de post-producţie de sunet, pentru că muzica nu mai e folosită aşa mult. Am mai scris muzica pentru câteva scurt metraje şi filme documentare. Nu e vorba de o tehnică anume. Important e punctul de plecare, felul în care te inspiră imaginile sau scenariul, direcţia pe care o stabileşti prin discuţii şi negocieri cu regizorul. Eu sunt fascinat de munca asta, îmi place foarte mult.
EBRo: Cu siguranţă cel mai de succes şi mai aproape de sufletul tău proiect este Aievea. Două albume lansate, numeroase premii, un sound inedit pe scena muzicală romanească. Care au fost momentele cele mai plăcute trăite alături de acest grup şi ce urmează în viitor ?
EB: Aievea e într-adevăr cel mai aproape de suflet, pentru că am reuşit să îl ducem cel mai departe. E în sfârşit muzica mult visată de noi toţi la un loc, pusă în scenă aşa cum ne-am dorit, până în cel mai mic detaliu. Nicio constrângere de la vreo casă de discuri, producător sau alte personaje. Au fost foarte puţine momente neplăcute dacă e să mă gândesc. Cele plăcute s-au ţinut lanţ. Unul din cele mai mişto de care o să îmi aduc aminte mereu sper, este momentul în care am pus pe un cd schiţe făcute de mine pentru câteva piese, fără niciun scop, nu mă gândeam la Aievea sau la Electric Brother şi schiţe făcute de Vlaicu, la fel, fără un scop anume. Le-am ordonat în ordine alfabetică şi l-am invitat să dăm o tură cu maşina să le ascultăm. Ne-am dat seama atunci că aşa trebuie să sune albumul "Cinema". Diferite dar totuşi perfect legate între ele. Cu ajutorul unui baterist şi muzician extraordinar, pe numele lui Tavi Scurtu şi cu ingineria de sunet a lui Uţu Pascu, am reuşit să producem al doilea disc Aievea, "Cinema" şi să îl facem să sune exact aşa cum trebuie.
EBRo: Marta Hristea este o voce de aur care se integrează perfect în aproape orice stil muzical, poate aborda orice fel de public. Care a fost primirea ascultătorilor români faţă de o astfel de muzică şi dacă a prins ideea acelui "stick" ?
EB: Ideea cu stick-ul la lansare a fost foarte interesantă zic eu. Nouă ne-a plăcut să dăm mâna şi să cunoaştem oamenii care vor muzica noastră. Oricum, a fost o seară memorabilă. Totul a început pe o vreme placută, eu ma gândeam dacă să mă duc cu bicicleta la concert şi până să terminăm afară erau nămeţi de zapadă, iar publicul nu mai reuşea să găsească taxi-uri, totul blocat feeric în prima ninsoare din acel an. Marta a fost extraordinară şi cred că publicul a simţit fiecare vers şi fiecare piesă. În ceea ce priveşte primirea ascultătorilor, noi nu ne facem niciodată griji şi niciodată nu facem ceva în sensul ăsta. Pornim pur şi simplu de la ideea că asta e muzica pe care vrem să o facem, sinceri până la capăt şi dacă îi place cuiva, bine. Daca nu, are de unde alege, sunt zeci de formaţii în România, nu e nicio supărare. Nu avem timp să convingem pe nimeni de nimic. Dacă vibrăm la fel e minunat.
EBRo: O gamă largă de abordări, multe influenţe, cultură muzicală şi îndemânare în ale aparaturilor şi instrumentelor. Cum a evoluat "soul"-ul tău în timp, sound-ul tău, orientările tale, crezurile tale, muzele ?
EB: Aşa cum spuneam mai sus. Nicio constrângere, nicio concesie sau rabat. Totul se întâmpla exact aşa cum îmi vine, aşa cum simt şi aşa cum cred că e mai bine. Cred că pe masură ce aflu lucruri noi, cunosc oameni noi, văd locuri nemaivăzute şi sunetul şi ideile mele muzicale se schimbă.
EBRo: În anul 2011 ai confirmat atingerea unui punct de maturitate muzicală, lansând albumul "Pe Pământ". Poveşte câteva cuvinte despre cum a fost realizat acest album ?
EB: "Pe Pământ" nu a fost programat în niciun fel. Nu mi-am propus să fac un disc. De câţiva ani înregistrez sunete cu un field recorder pe oriunde merg prin ţară şi prin lume. Sunete de oameni, de oraşe, de maşinării, de animale, din natură, de sub apă, de orice fel. Unele mă inspiră să compun piese, altele se potrivesc şi dau sens unor idei deja existente. La un moment dat mi-am dat seama că am o serie de piese ce au acelaşi numitor comun, aceste înregistrări. Aşa că le-am definitivat, am mai înregistrat şi compus ce mai trebuia şi le-am pus cap la cap să formeze acest disc. Din momentul în care mi-a venit ideea, nu cred că a durat mai mult de o lună până când a fost gata.
EBRo: De la jazz, fusion, folclor românesc, momente sociale "mioritice", ai facut un foarte mare pas spre exotic, ritmuri africane, sau indiene. De ce această orientare şi cum ai ajuns să colaborezi cu Bouba Sylla din Guinea-Bissau şi vocalista britanică Lizzy Parks ?
EB: Cu Lizzy Parks am ajuns să colaborez cunoscând-o şi invitând-o să concerteze la celebrul club Embryo acum câţiva ani. Atunci i-am dat un disc cu o piesă şi am rugat-o să îmi spună cum i se pare. Spre surprinderea mea nu numai că i-a plăcut, dar mi-a trimis şi partea de voci făcute, cu versuri, backing vocals şi tot ce trebuie. Cu Bouba m-am cunoscut în Guinea iarna trecută. Aveam acelaşi field recorder la mine şi după ce ne-am împrietenit şi am cântat puţin împreună, l-am rugat să asculte o piesă la care lucram. I-a plâcut, aşa că ne-am pus pe înregistrat. După ce am terminat cu piesa mea, i-am înregistrat şi lui un album solo cu piesele lui.
EBRo: La ce ne putem aştepta pe viitor de la Electric Brother ?
EB: Pe 1 ianuarie am lansat o nouă piesă cu Junkyard. A fost prima piesă difuzată de Radio Guerrilla la ora 00.00. Piesa se numeşte 2.0.1.2. Urmează un disc nou Electric Brother, dar nu ştiu exact când. Deocamdată adun material, compun, cânt, repet, fac schiţe. Ce e destul de clar acum este că va fi foarte diferit de ce am scos până acum. Nu ştiu însă când va fi gata şi nici nu mă stresez în vreun fel.
EBRo: Ai participat de-a lungul timpului la numeroase proiecte care au fost întotdeauna cu un pas în faţa la tot ce exista în acel moment pe scena autohtonă, însă în România a fost întotdeauna acel impediment legat de deschiderea publicului si a caselor de discuri. Ce regrete ai, ce piedici ai întâlnit, ce doreai să realizezi şi nu s-a realizat din acest motiv, cum stau lucrurile în prezent şi cum crezi că va fi în viitor ?
EB: Am foarte multe regrete legate de faptul că oameni în poziţii cheie nu au înţeles şi nu au pus umărul când trebuia la eforturile muzicienilor români ieşiţi din tipare. Frica de a încerca ceva nou şi dorinta de a face bani rapid, prostind audienţa cu muzică lipsită de valoare au fost şi cred că încă mai sunt trăsăturile lor definitorii. Însa uite, încet încet lucrurile se schimbă, internetul lasă loc distribuţiei fără să mai fie nevoie de case de discuri sau de oameni ca cei mai sus menţionaţi. Aşa că să nu mai vorbim de regrete că oricum nu mai putem face nimic. Publicul e foarte mişto în România. Câtă vreme nu vrei să umpli Sala Palatului patru seri consecutive în fiecare decembrie, poţi face muzică aşa cum îţi doreşti şi să ai spectatori aşa cum ţi-i doreşti. E loc pentru toată lumea.
EBRo: Îţi mulţumesc mult pentru amabilitatea acordării acestui interviu şi îţi urez mult succes în continuare!
EB: Mulţumesc foarte mult. Mă bucur că cineva s-a gândit să îşi asume rolul de cronicar al acestei perioade din muzica romanească. Succes şi ţie!
Felicitari de la Cluj !!!
RăspundețiȘtergere